joi, 9 iulie 2015

cainele

Origine Caine
cainii, sau mai exact stramosii cainilor din ziua de astazi, au fost imblanziti acum aproximativ 15.000 de ani in urma. Domesticirea cainelui este benefica pentru amandoi, in primul rand pentru om ca il apara si ii tine de urat si pentru animal pentru ca are un adapost, este hranit, ingrijit, etc. 
Nu oricine poate si este in stare sa aiba grija de un caine. A avea grija de un caine inseamna mai mult de a-i da de mancare si a-l scoate afara sa-si faca nevoie. Daca nu esti atent la nevoile lui aceste se imbolnaveste mai devreme sau mai tarziu si moare, in plus se mai si chinuie. A avea un caine inseamna sa fii in stare sa il cresti si sa ai grija de el toata viata lui. 

Multi spun ca a avea un caine este ca si cum ai un copil si in anumite privinte au dreptate. Trebuie sa il hranesti, sa il speli, sa in inveti cateva reguli pentru a putea comunica cu el, sa fi atent si la nevoile lui, etc.

cainele animal domestic[1]

Hrana Caine
In functie de marime, rasa si metabolism cainele va manca mai mult sau mai putin. In general cainele nu este un animal mare deci nu va manca mult. 

Hrana pe care o dati cainelui trebuie sa fie echilibrata si cat mai diversificata. Acest lucru este important, dar nu este o problema pentru cei care ofera animalului mancare gatita. Ei nu vor manca aceeasi hrana mai mult de 2-3 zile, deci nici cainele. Din fericire putine sunt cazurile celor care au un caine de rasa care-l hranesc numai cu un singur tip de mancare. E ca si cum ar manca ei numai varza 15 ani de zile. Corpul, fie el de om sau de animal, are nevoie de multe vitamine pe care le ia din diferitele tipuri de mancare. 

Cand vine vorba de alimente este bine sa aveti o lista, la inceput, cu ce nu are voie sa consume cainele. Varza si porumbul in cantitati mari strica la stomac (corect era strica stomacul, dar expresia este a te "strica la stomac"). Cainii nu au voie ciocolata, este toxica pentru ei. Toata lumea spune ca nu ii da cainelui caiocolata si de fapt ii da cate o patratica sau doua. E mai rau decat daca ii da una intreaga. E ca si cum bei cionura, si in loc sa bei un borcan iei din cand in cand cate o lingurita. Mai rau te chinui. Dupa se intreaba de ce face cainele diverse boli si de ce moare inainte de vreme ca el l-a "ingrijit" bine. 

La fel ca si omul cainele are nevoie si trebuie sa i se asigura apa proaspata la discretie. Cu exceptia cainelui de vanatoare, aproape toti cainii de casa s-au dezobisnuit de vanatoaresi primesc hrana de la om.

Comportament Caine
Un caine fericit se vede de la o posta. Primul lucru care il vezi la un caine este blana si starea de spirit. Daca este fericit si are o blana curata, ingrijita, inseamna ca este un caine sanatos. Daca stai in apartament trebuie scos afara de 2-3 ori pe zi cel putin cate 1-2h pentru miscare si pentru a-si face nevoile. Cainii care stau la curte nu au astfel de probleme. 

Cainii se impart in mai multe categorii. Sunt caini de vanatoare, caini de paza, caini de companie, caini ciobanesti, s.a. Pe vremuri erau si caini de lupte, acestia erau crescuti si antrenati pentru a face bani. 

Cainii dalmatieni si cocherii spaniel sunt in mod deosebit, jucausi si iubitori de copii. Cainii sunt renumiti pentru capacitatea lor de a invata si pentru disciplina lor. Din acest motiv pot fi intrebiuntati cainii dresati in mod special penttru conducerea orbilor.

Aspect Caine
Cainele este un animal patruped, adica are patru picioare, mai mare sau mai mic, care latra. El are simturile mult mai dezvoltate decat ale omului: vede, miroase, aude si simte mult mai bine decat un om. Cainele este acoperit de blana. Blana poate fi scurta sau lunga, moale sau sarmoasa, poate avea un strat sau doua straturi. Cainii de munte au blana lunga si in doua straturi ca sa le tina de cald la temperaturi scazute. 

Poate avea aproape orice culoare, unii au chiar mai multe culori. Greutatea variaza de la aproape un kg (renumitii caini de buzunar chihuahua) pana la 70kg sau mai mult (de exemplu ciobanescul mioritic). Membrele se termina cu labe prevazute cu gheare. Dentitia de lapte este inlociuta cu cea definitiva, formata din incisivi necesari pentru prinderea prazii, caninii si molarii necesari pentru taierea si roaderea hranei. Varsta unui caine se poate stabili dupa dentitie. [2] 

Cele 4 rase de caini romanesti sunt: ciobanescul mioritic, ciobanescul corb, ciobanescul de bucovina si ciobanescul carpatin. (multi nu le stiu) Cel mai popular este ciobanescul mioritic.

Reproducere Caine
Prin reproducere s-au creat rase de caini prin urmasii proveniti din aceesi rasa, care sunt caini de rasa pura si, in caz contrar, corcituri. Femela, cateaua, este o mama grijulie si iubitoare. 

Isi alapteaza puii mai multe luni. Pe langa rasele profitabile si de ajutor pentru om primesc o importanta tot mai mare exemplarele tinute de placere. Fiecare femela poate da nastere la 2-12 pui. Acestia se nasc cu ochii inchisi si cu urechile astupate.
Publicat de la Niciun comentariu:
Etichete: , , , ,

JDERUL

jderulImagine

 animale răspândite pe toate continentele (cu excepţia Australiei), mustelidele constituie una dintre familiile cele mai bogate în specii, dintre carnivore. Cea mai reprezentativă specie este Martes foina, jderul de piatră, care trăieşte în Asia centrală şi septentrională şi în Europa, nu însă şi în Marea Britanie şi ţările scandinave, iar din Italia lipseşte din Sicilia şi Sardinia.

Clasa: Mamifere
Supraordinul: Carnivore
Ordinul: Fisipede
Familia: Mustelide
Specia: Martes foina

        
    Jderul de piatră (regional: beica) preferă cheile adânci şi înguste, locuri unde se poate ascunde cu uşurinţă printre crăpăturile pietrelor. La şes poate fi văzut la marginea pădurilor, în apropierea caselor de piatră, pe lângă cariere sau depozite de lemne, ba chiar şi în parcuri şi grădini. De altfel, jderului îi place să se afle în preajma aşezărilor umane, cadru în care găseşte mai uşor de mâncare şi unde se simte mai în siguranţă.
    De regulă, jderul trăieşte la altitudini medii sau joase. In regiunile mai înalte nu se aventurează decât vara, locul său fiind luat la altitudine de o altă specie, Martes martes - jderul de pădure. De fapt, cele două specii sunt foarte asemănătoare, iar dimensiunile lor nu variază semnificativ: circa 60-70 cm lungime - pentru jderul de piatră, respectiv 80 cm - pentru cel de pădure (din care un sfert reprezintă lungimea cozii). Totuşi, deşi au blana asemănătoare, la nivel coloristic, există un detaliucare îi deosebeşte. Este vorba despre gulerul de sub gât, care la Martes foina este de culoare alburie şi se prelungeşte până în partea de sus a membrelor anterioare, iar la Martes martes este gălbui şi nebifurcat spre membre. Există  desigur şi alte diferenţe de ordin anatomic, dar aceasta este cea mai evidentă.
    Picioarele jderului sunt scurte, dar agile şi puternice, ceea ce îi permite să facă salturi lungi atunci când fuge. Se poate căţăra şi în copaci (dar nu atât de bine ca jderul de pădure), folosindu-se de ghearele sale încovoiate, neretractile, dar bine dezvoltate la toate degetele.
    Ca toate animalele carnivore sau de pradă, atât jderul de piatră, cât şi cel de pădure îşi marchează teritoriul cu ajutorul unor secreţii produse de nişte glande speciale, secreţii al căror miros este foarte puternic. Aceste urme chimice, lăsate pe pietre sau pe trunchiul arborilor şi chiar direct pe sol, au o semnificaţie precisă - "locul este ocupat" - şi constituie o modalitate precisă de regularizare şi organizare intraspecifică.

        O schimbare de comportament

    Aceste secreţii au însă şi o funcţie sexuală. În perioada împerecherii, care are loc în general în lunileiulie-august, jderul renunţă la prudenţa şi sobrietatea care îl caracterizează de obicei şi adoptă un comportament mai degrabă ludic, jucăuş.
    În lunile aprilie-mai ale anului următor, după o gestaţie de aproximativ 8-9 luni (deşi fixarea propriu-zisă a sarcinii nu se produce decât cu circa două luni înainte de momentul fătării), femela aduce pe lume 3-5 pui (rareori 8), a căror greutate medie este de 30 de grame. În vizuina bine căptuşită şi plasată într-o poziţie care să asigure cea mai bună protecţie, mama are grijă ca puii să fie hrăniţi la timp şi locul să se menţină cât mai curat. Puii sunt alăptaţi timp de 8 săptămâni, însă deja după ce au 6 săptămâni ei vor fi obişnuiţi progresiv şi cu un altfel de hrană - mici păsări şi şoricei. Abia după ce au împlinit 44 de zile, puii ies pentru prima dată din adăpost, dar nu sunt lăsaţi să se îndepărteze prea mult de el: iar când totuşi o fac, sunt apucaţi de ceafă şi readuşi la ordine. În scurt timp, puii încep să se dedea unor jocuri, pe care le-am putea numi şi iniţiatice, în timpul cărora învaţă să atace sau să se apere, atitudini de care vor avea nevoie când va veni momentul să trăiască pe propriile lor picioare. La vârsta de două luni, puii de jder încep deja să răspândească acele semnale chimice despre care am vorbit, un mod prin care-şi atestă prezenţa pe teritoriul natal.
     Spre sfârşitul verii, viaţa sub oblăduirea mamei se încheie: puii sunt de acum independenţi şi se ocupă de găsirea unui teritoriu al lor, nu prea departe însă de cel în care s-au născut.

      Jderul are o faimă nu tocmai de invidiat, deşi cei care l-au studiat cu atenţie îi găsesc nişte... circumstanţe atenuante. De fapt, jderul este un vânător foarte abil. Chiar dacă nu are aceeaşi agilitate ca a jderului de pădure, când se caţără în copaci, pe sol el se dovedeşte un foarte bun alergător, fiind capabil să şi înoate.
    Studiile asupra "dietei" sale au scos în evidenţă faptul că deşi baza alimentaţiei sale o constituie carnea micilor mamifere, păsări, insecte şi chiar reptile (foarte rar, peşte), jderul recurge deseori (şi încă într-un procent destul de mare) la vegetale.
    Când trăieşte în proximitatea aşezărilor umane, jderul se poate dovedi chiar folositor omului, deoarece vânează cu plăcere şoareci şi şobolani. Desigur, nu poate răbda să nu mai dea iama şi prin coteţele cu păsări sau prin porumbare, dar aceasta este o altă problemă. Când reuşeşte să se introducă într-un coteţ, jderul poate ucide până la 10-15 păsări, cărora, zice-se, le suge sângele, după care adoarme la locul faptei, unde este descoperit dimineaţa de către proprietarul păgubit. Este mai degrabă o poveste, căci, dacă uneori acest lucru se întâmplă întocmai, aceasta se datorează nu neapărat unui fel de instinct sanguinar, ci mai degrabă cadrului în care se petrece drama: un loc închis, din care păsările, paralizate de spaimă, nu au cum ieşi, căzând pradă intrusului. Un atac similar îndreptat asupra unu cârd de fazani (pui şi adulţi), are un cu totul alt sfârşit: jderul îşi înhaţă prada, una singură, toate celelalte păsări scăpând prin fugă. Ca să conchidem: transformarea jderului într-un fel de vampir este o pură invenţie. Somnolenţa care îl cuprinde după producerea masacrului este totuşi o reacţie normală la un carnivor de acum sătul.
    Una dintre marile plăceri alimentare ale jderului, în special ale femelei în timpul sarcinii, o constituie ouăle (de găină sau fazan), pe acre le ascunde din timp într-una dintre anexele adăpostului. Pentru procurarea lor, jderul este în stare să bată drum lung, după care aleargă cu oul în gură distanţe mai mari de un kilometru !
    Vânează de regulă noaptea, când micile animale cu care se hrăneşte dorm sa sunt mai puţin vigilente. Dintre duşmanii săi naturali se numără eretele, acvila, pisica sălbatică, bufniţa (care-i atacă puii), dar şi vulpea sau câinele. Se înţelege că şi omul trebuie adăugat în calitatea sa de "regulator" demografic al diverselor populaţii de animale, la lista duşmanilor, mai ales atunci când jderul trăieşte în vecinătatea omului, dar şi când acesta din urmă îl vânează pentru blana sa, frumoasă şi moale, deşi nu se compară cu cea a altor specii din aceeaşi familie.
Publicat de la Niciun comentariu:
Etichete:
Abonați-vă la: Postări (Atom)