JDERUL

jderul

 animale răspândite pe toate continentele (cu excepţia Australiei), mustelidele constituie una dintre familiile cele mai bogate în specii, dintre carnivore. Cea mai reprezentativă specie este Martes foina, jderul de piatră, care trăieşte în Asia centrală şi septentrională şi în Europa, nu însă şi în Marea Britanie şi ţările scandinave, iar din Italia lipseşte din Sicilia şi Sardinia.

Clasa: Mamifere
Supraordinul: Carnivore
Ordinul: Fisipede
Familia: Mustelide
Specia: Martes foina

        
    Jderul de piatră (regional: beica) preferă cheile adânci şi înguste, locuri unde se poate ascunde cu uşurinţă printre crăpăturile pietrelor. La şes poate fi văzut la marginea pădurilor, în apropierea caselor de piatră, pe lângă cariere sau depozite de lemne, ba chiar şi în parcuri şi grădini. De altfel, jderului îi place să se afle în preajma aşezărilor umane, cadru în care găseşte mai uşor de mâncare şi unde se simte mai în siguranţă.
    De regulă, jderul trăieşte la altitudini medii sau joase. In regiunile mai înalte nu se aventurează decât vara, locul său fiind luat la altitudine de o altă specie, Martes martes - jderul de pădure. De fapt, cele două specii sunt foarte asemănătoare, iar dimensiunile lor nu variază semnificativ: circa 60-70 cm lungime - pentru jderul de piatră, respectiv 80 cm - pentru cel de pădure (din care un sfert reprezintă lungimea cozii). Totuşi, deşi au blana asemănătoare, la nivel coloristic, există un detaliucare îi deosebeşte. Este vorba despre gulerul de sub gât, care la Martes foina este de culoare alburie şi se prelungeşte până în partea de sus a membrelor anterioare, iar la Martes martes este gălbui şi nebifurcat spre membre. Există  desigur şi alte diferenţe de ordin anatomic, dar aceasta este cea mai evidentă.
    Picioarele jderului sunt scurte, dar agile şi puternice, ceea ce îi permite să facă salturi lungi atunci când fuge. Se poate căţăra şi în copaci (dar nu atât de bine ca jderul de pădure), folosindu-se de ghearele sale încovoiate, neretractile, dar bine dezvoltate la toate degetele.
    Ca toate animalele carnivore sau de pradă, atât jderul de piatră, cât şi cel de pădure îşi marchează teritoriul cu ajutorul unor secreţii produse de nişte glande speciale, secreţii al căror miros este foarte puternic. Aceste urme chimice, lăsate pe pietre sau pe trunchiul arborilor şi chiar direct pe sol, au o semnificaţie precisă - "locul este ocupat" - şi constituie o modalitate precisă de regularizare şi organizare intraspecifică.

        O schimbare de comportament

    Aceste secreţii au însă şi o funcţie sexuală. În perioada împerecherii, care are loc în general în lunileiulie-august, jderul renunţă la prudenţa şi sobrietatea care îl caracterizează de obicei şi adoptă un comportament mai degrabă ludic, jucăuş.
    În lunile aprilie-mai ale anului următor, după o gestaţie de aproximativ 8-9 luni (deşi fixarea propriu-zisă a sarcinii nu se produce decât cu circa două luni înainte de momentul fătării), femela aduce pe lume 3-5 pui (rareori 8), a căror greutate medie este de 30 de grame. În vizuina bine căptuşită şi plasată într-o poziţie care să asigure cea mai bună protecţie, mama are grijă ca puii să fie hrăniţi la timp şi locul să se menţină cât mai curat. Puii sunt alăptaţi timp de 8 săptămâni, însă deja după ce au 6 săptămâni ei vor fi obişnuiţi progresiv şi cu un altfel de hrană - mici păsări şi şoricei. Abia după ce au împlinit 44 de zile, puii ies pentru prima dată din adăpost, dar nu sunt lăsaţi să se îndepărteze prea mult de el: iar când totuşi o fac, sunt apucaţi de ceafă şi readuşi la ordine. În scurt timp, puii încep să se dedea unor jocuri, pe care le-am putea numi şi iniţiatice, în timpul cărora învaţă să atace sau să se apere, atitudini de care vor avea nevoie când va veni momentul să trăiască pe propriile lor picioare. La vârsta de două luni, puii de jder încep deja să răspândească acele semnale chimice despre care am vorbit, un mod prin care-şi atestă prezenţa pe teritoriul natal.
     Spre sfârşitul verii, viaţa sub oblăduirea mamei se încheie: puii sunt de acum independenţi şi se ocupă de găsirea unui teritoriu al lor, nu prea departe însă de cel în care s-au născut.

      Jderul are o faimă nu tocmai de invidiat, deşi cei care l-au studiat cu atenţie îi găsesc nişte... circumstanţe atenuante. De fapt, jderul este un vânător foarte abil. Chiar dacă nu are aceeaşi agilitate ca a jderului de pădure, când se caţără în copaci, pe sol el se dovedeşte un foarte bun alergător, fiind capabil să şi înoate.
    Studiile asupra "dietei" sale au scos în evidenţă faptul că deşi baza alimentaţiei sale o constituie carnea micilor mamifere, păsări, insecte şi chiar reptile (foarte rar, peşte), jderul recurge deseori (şi încă într-un procent destul de mare) la vegetale.
    Când trăieşte în proximitatea aşezărilor umane, jderul se poate dovedi chiar folositor omului, deoarece vânează cu plăcere şoareci şi şobolani. Desigur, nu poate răbda să nu mai dea iama şi prin coteţele cu păsări sau prin porumbare, dar aceasta este o altă problemă. Când reuşeşte să se introducă într-un coteţ, jderul poate ucide până la 10-15 păsări, cărora, zice-se, le suge sângele, după care adoarme la locul faptei, unde este descoperit dimineaţa de către proprietarul păgubit. Este mai degrabă o poveste, căci, dacă uneori acest lucru se întâmplă întocmai, aceasta se datorează nu neapărat unui fel de instinct sanguinar, ci mai degrabă cadrului în care se petrece drama: un loc închis, din care păsările, paralizate de spaimă, nu au cum ieşi, căzând pradă intrusului. Un atac similar îndreptat asupra unu cârd de fazani (pui şi adulţi), are un cu totul alt sfârşit: jderul îşi înhaţă prada, una singură, toate celelalte păsări scăpând prin fugă. Ca să conchidem: transformarea jderului într-un fel de vampir este o pură invenţie. Somnolenţa care îl cuprinde după producerea masacrului este totuşi o reacţie normală la un carnivor de acum sătul.
    Una dintre marile plăceri alimentare ale jderului, în special ale femelei în timpul sarcinii, o constituie ouăle (de găină sau fazan), pe acre le ascunde din timp într-una dintre anexele adăpostului. Pentru procurarea lor, jderul este în stare să bată drum lung, după care aleargă cu oul în gură distanţe mai mari de un kilometru !
    Vânează de regulă noaptea, când micile animale cu care se hrăneşte dorm sa sunt mai puţin vigilente. Dintre duşmanii săi naturali se numără eretele, acvila, pisica sălbatică, bufniţa (care-i atacă puii), dar şi vulpea sau câinele. Se înţelege că şi omul trebuie adăugat în calitatea sa de "regulator" demografic al diverselor populaţii de animale, la lista duşmanilor, mai ales atunci când jderul trăieşte în vecinătatea omului, dar şi când acesta din urmă îl vânează pentru blana sa, frumoasă şi moale, deşi nu se compară cu cea a altor specii din aceeaşi familie.